NICOLAE LABIŞ, ALBATROSUL UCIS

NICOLAE LABIŞ

MIORIŢA

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Zbuciumat se plânge fluierul de fag.

Inima mi-o strânge şi-mi pătrunde-n sânge

Acest cântec dureros şi drag.

Stelele făclii, păsărele mii,

Jalea îşi descântă-n fluierul de os…

Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă

Acest cântec trist şi luminos.

Se îngână lin linişti în arin,

Tremură la stână fluierul de soc.

Măicuţă bătrână cu brâul de lână,

Ce mai caţi bătutul de noroc?

Brâul tău din copcii s-a desprins – târzii,

Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună…

Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii

Când la stână fluierele sună?

El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,

El, cu plete negre-n vânturi scuturate,

N-are să mai poată mândrul ciobănel

Înaintea ta să se arate…

Ochilor tăi tulburi pentru veci  li-i dat

Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,

Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat

În pădurea lungă de baladă…

Osteneşti… o clipă numai să te-opreşti.

Odihneşte-ţi ochii în afund de zare…

Vai, pe zare-s nouri – turmele cereşti –

Şi-auzi glasul tragicei mioare…

De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?

Despletit ţi-i părul – albă vâlvătaie…

Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări

Mioriţa laie, bucălaie…

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Stau cîâteodată împieterit şi mut

Să-nţeleg o clipă nenţelesul grai

Plin de jalea unui veac trecut…

ALBATROSUL UCIS

Când dinspre pomi spre mare se răsucise vântul,

Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,

L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.   

La marginea vieţii clocotitoare-a mării

Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.

Priveşte încă parcă talazurile zării

Cu gâtul galeş îndoit în sus,

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,     

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise

Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare

Muriră fără luptă sclipind acum bogat.

Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,

Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,

Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.

Războinicul furtunii zvârlit între moluşte

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară

Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,

Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,

Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

 

CONFESIUNI (I)

 

Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scaldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!
Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii
Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,
Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

 

CONFESIUNI (II)

 

Am fost stup de pofte şi de miere,
Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gândurile, mâinile ridicau tacere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere –
Veveriţe albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-şi sugea –
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. – Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizând atâtea fumuri inelate,
Purităţi de pâclă strânsa sub lăcate,
Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parcă-mi eşti alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semanându-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.
Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

CONFESIUNI (III)

Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânari.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mamaliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

 

CONFESIUNI (IV)

De ce-am crezut de-atâtea ori
Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând
O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,
Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

Ş-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

 

DANS

 

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
Bratele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămata-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe carare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi –
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...

RÂSUL

În blana-i năpârlită au năpădit scaieţii,

Alunecă prin ramuri bătrân şi mohorât.

Îşi omora el prada nu pentru hrana vieţii,

Ci numai pentru sânge-a omorât.

Un pui de cerb se-azvârle prin ierbile-n cascade

Şi se opreşte-n clipă, sfios, ca un surâs…

Cu coada sfichiuindu-şi pântecul supt, ce cade,

Îi sare-n ceafă ucigaşul râs.

Se tulbură privirea de cer senin umplută,

Corniţele firave se poticnesc în lut.

İar râsu-şi scoate limba din gura-i desfăcută

Şi pare că e iarăşi ca-n trecut.

Şi sângele ce-n blana pufoasă se prelinge

Îl reîntinereşte o clipă, nefiresc.

Dar limba ostenită azi nu mai poate linge,

Şi vechii colţi, slăbiţi, îi clănţănesc…

Din ce în ce mai slabă şi inima îi sună     

Şi fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghjeţat,

Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună

Tot sângele pe care l-a vărsat.

TRESTIE, TRESTIE...

Trestie, trestie, pe cine ascunzi?

Vântul de seară pe cine-nfioară?

Horbota-ţi neagră şi multă-nfăşoară

Umeri albi şi rotunzi.

Valuri, voi, valuri, cui i-aţi şoptit

Şoapta adâncă, ascunsă şi gravă?

Veţi mai păstra oglindirea suavă

A chipului ei neclintit?

TOAMNA

Câte doruri, câte vise,

Câte suflete ucise

S-au pornit să mă petreacă-n

Crângul galben de mesteacăn.

EPITAF, I

Iertat să fie cel ce la mânie

Mi-a împlântat cuţitul pân’la os,

Dar neuitat şi neiertat să fie

Cel care-a râs de gându-mi bătăios.

EPITAF, II

N-am jinduit să surp sori plini de viaţă

Ori din planete moarte să scapăr eu scântei,

Dar tind s-aprind din mohorâta ceaţă

Al cugetării strugur şi-al semenilor mei.

POEZIA

Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure

Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,

Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,

Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.