RAFAEL ALBERTI
(16 decembrie 1902 - 28 octombrie 1999)
◊ MARINAR PE USCAT
◊ ZORILE MICŞUNELEI
◊ DESPRE ÎNGERI
◊ PREDICI ŞI SĂLAŞE
◊ POETUL ÎN STRADĂ
◊ DINTR-O CLIPĂ ÎN ALTA
◊ ÎNTRE GAROAFĂ ŞI SPADĂ
◊ CĂTRE PICTURĂ
◊ SEMNELE ZILEI
◊ BALADE ŞI CÂNTECE DIN PARANA
◊ PRIMĂVARA POPOARELOR
◊ POEME SCENICE
LUI FEDERICO
GARCIA LORCA
În astă noapte, când în vara moartă
pumnalul vântului fu împlântat,
la mine în odaie, lângă vatră,
profilul tău ţigan s-a desenat.
Livezi cu flori. Şi răuri – iatagane –
vopsite în floralul sânge pur.
Oleandri, luminişuri şi cabane.
Haiduci, vreo patruzeci, jur împrejur.
Ai deşteptat o umbră de măslin
lângă măceşul vechilor balade...
Sufletul tău din lut şi aer cade,
şi, părăsind altarul, arse lin
o simplă anemonă-adusă-n dar –
un înger alb din cântul popular.
ÎNTOARCEA
LUI ANTONIO MACHADO
La 16 ani de la moartea sa
Te-ntorci, părinte al fluviilor. Până la mine ajung,
în această vie, sonoră singurătate,
în faţa altor fluvii navigând spre mare,-ndelung,
vorbele tale de ieri şi cele de azi, depărtate.
Şi ele sunt, ca oasele tale, înflăcărate,
pe care pământul Franţei nu le mistuie, le păstrează,
şi cântă, cu lumina şi inima nevătămate –
şi cântecul cu dragostea ne luminează.
Cu dragoste, ce-nseamnă război împotriva grelei
uitări,
război de moarte împotriva trădătorilor,
împotriva celui ce cugetă, pe-ale somnului cărări,
că, dormind, va vedea peste mare cununa zorilor.
Cu ochii larg deschişi, pe-un cântec treaz ne porţi.
Te uiţi la zidurile patriei, îngenuncheată,
sunt morţi şi morţi şi iarăşi morţi
pe unde tu visai despre viaţă, odată.
Ca şi ieri, pângăresc alţi navălitori
sfintele locuri ale anilor tăi trecuţi,
pe câmpii rătăcesc sărmanii tăi păstori
ca nişte fugari în străine pământuri pierduţi.
Insule, porturi la mare, cămine,
afunda golfurilor preadulce gură,
izvoare adânci şi tainice mine
şi drumurile, ţie dragi peste măsură,
Sunt astăzi drumuri militare, toate,
mine şi porturi sunt a gloanţelor parte.
În grădinile tale de măslini, neuitate,
abia zboară hulubii, răniţi, între aripi, de moarte.
Cine-şi închide memoria în faţa unei astfel de crime
şi inima cui, la un astfel de doliu,-i de fier?
Pretutindenea eşti, întins e pe-a lumii lărgime
glasul tău, care totuşi ajunge la cer.
Glasul tău poarte-l vântul, vorba-nţeleaptă,
după ce ani în şir, dormind, a zăcut,
să ne-anarmeze braţul, să ne aprindă patima dreaptă,
Şi să ne-napoieze paradisul nostru pierdut.
NU POATE,
NU...
Nu poate, nu, nu poate frumuseţea
muri, nici să orbească
la un cutremur, la un catacclism.
Încins sunt uneori de catastrofe,
cu patria pierdută,
cu marea mea şi codrii mei departe,
ce-s fără tine, deznădăjduiţi.
Şi totuşi, depărtato, îmi răsari,
regală Venus, din spume şi din frunze,
o, trup de verde sevă-ndrăgostită
în faţa mea răsari.
În el, nisipul ţese cu ramurile sale
înalte reliefuri şi calde-ntipăriri.
Sunt fericiţi cei care la capătul furtunii,
ori în vârtejul fulgerelor roşii,
suspină după tine, te pipăie şi mor,
mor pentru tine care – eşti chiar şi aurora!
ÎNTOARCEREA
UNUI POET ASASINAT
Te-ai întors la mine mai bătrân şi mai trist în
toropita
lumină a unui vis de martie, cu tâmpla
păfuită de un cenuşiu nebănuit şi cu bronzul acela
de măslin pe care tinereţea ta fermecată îl păstra,
brăzdat de semnele anilor, ca şi cum
viaţa de care n-ai avut parte în viaţă
ai fi trăit-o în moarte, pas cu pas.
Nu ştiu ce-ai vrut să-mi spui în noaptea aceasta
cu sosirea ta fără de veste, în hainele fine
de alpaca luminoasa parcă abia croite,
cu cravata galbenă şi părul strâns, nepăsător
la vânt, ca altădată
prin grădinile de plopi ale studenţiei,
prin grădinile de dafini strălucitorei.
Poate vei fi gândit – încerc să desluşesc acum
în marginile limpezi ale visului – că trebuia
să vii la mine mai întâi, din acele subpământene
rădăcini sau ascunse izvoare, pe unde
cu deznădejde oasele tale pătimesc.
Spune-mi,
mărturiseşte mărturiseşte
dacă-n îmbrăţişarea mută pe care mi-ai dat-o, în
chipul
simplu de a te aşeza lângă mine, de a mă privi,
de a zâmbi în tăcere, fără vorbă,
spune-mi dacă n-ai vrut să-mi arăţi prin asta
că, dincolo de luptele mărunte pe care le-am dus,
rămâi laolaltă cu mine mai mult decât oricând în
moarte
pentru acele daţi când, poate,
n-am fost laolaltă – o, iartă-mă! – în viaţă.
De nu-i aşa, întoarce-te iarăşi
în visul altei nopţi, ca să mi-o spui.
ÎNTOARCEREA LUI PAUL
ELUARD
Vii de departe-aici, în astă seară
de primăvară-a Sudului, cu fruntea
încinsă de lumina definitivă ce
ai şlefuit-o, zi de zi, tu însuţi,
desăvârşind-o azi, cu moartea ta.
Eu te-am zărit, tu, spic frumos din Franţa,
în noaptea de octomvre,
când Libertatea încă nu zăcea
strivită sub o lume în ruine,
şi-n versurile tale de iubire,
în simplul grai al visurilor tale
nu se-aşternuse încă pe albul chip al păcii
un negru văl de doliu.
Şi azi revii la mine, din depărtări, călcând
pe apa mării, astăzi când ai murit.
Aş vrea
să fim încă prieteni, prietenie care
ar fi cântat voioasă, şi-acum, şi care-odată,
din multe pricini triste, ce le cunoşti prea bine,
abia simţi căldura degetelor.
Vino-n grădina unui exilat.
Şi florile acestea, şi daliile mele,
suavele corole de-amarilis:
aceste mari glicine-agăţătoare,
ce zidurilor poartă iubire credincioasă,
magnoliile, arborii, şi toţi
prietenii mei verzi ce mă-nconjoară
şi mă-ntovărăşesc de-atâta vreme,
eu le ofer inimii tale.
Ai venit.
Şi viaţa ta începe. Vorbeşte-mi. Să vorbim.
ÎNTOARCERI ALE LUI
BERTHOLD BRECHT
Tu vii cântând spre mine-acum, în noapte,
Poet-Curaj, o, Galileu!
Vii peste mare, până la pământul
ce de atâta timp mă poartă-n spate,
fără să vreau, departe de ai mei.
La mine-ajungi din acel colţ intim
al casei berlineze în care tu, sfios
şi bun, îmi dăruiseşi, odată, dimineaţa,
învăluindu-ţi inima, inteligenţa
precisă, în lumină-adevărată.
Striga pe stradă spulberatul piept
al vechiului oraş unde rosteai
cuvântul tău constant: zidirea care
deschise-atâtea stele peste poporul tău.
Tu erai viu, arzând, cum eşti acum,
când, mort trăieşti mai mult ca niciodată,
mai drept trăieşti în inima trezită
a patriei, mai drept în amintirea
acelora ce nu ştiu ce e somnul
ca-n lume să răsară noul soare.
Aşa vii azi la mine, vii cu speranţa care
te-a susţinut mereu, şi-n noaptea asta
treci peste mare, treci cu puştile
măicuţei Carrar; veşnic fără vise
ţâşnind de-a pururi umbrele cumplite
şi care fac să curgă sângele
duşman acestor zori, duşman luminii
ce suie peste-ntinderile unde
dă-n floare pâinea dulce-a omului.
Şi fie ca întoarcerea, prezenţa,
exemplul tău, tăişul nestinsei tale raze,
să nu mă părăsească niciodată,
Poet-Curaj, o, Galileu!
MĂSLINUL
Cine sunt eu? Cine sunt?
Am mai mult de-o mie de ani.
M-am născut privind marea
printre pietrele roşii ale
acestei coline dulci.
Mi-au murit fraţii,
copiii, nepoţii...
Mi-au murit toţi urmaşii.
Eu singur am rămas.
Scorburi îmi macină trupul, îl crapă
dând la iveală pereţii subţiri despuiaţi,
prin care soarele se furişează, încălzindu-i,
iar vânturile mării intră, ies,
vuietul valurilor repetându-l.
Poate-am să mor,
bătrân, uitat de toţi, dar mi-e încă proaspătă
memoria, tânără şi verde.
Ce n-am văzut!
Întinsul mării, iată
se umple de corăbii... Cenuşii
şi albe umbre-ale deşertului ajung
pe coaste... Flamuri şi stindarde
c-o semilună soare-l umbresc.
E-năbuşit de tobe glasul mării.
Şi urcă sângele spre fructele-mi înalte,
şi lacrimi roşii picură din ramuri.
– Frumoasă creştină!
De dragoste mă usuc.
îmi las calul pentru tine,
îmi las armele de tot
şi războiu-l părăsesc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Sete mi-e ca în deşert.
Dă-mi apa buzelor tale.
Mor de sete, mă usuc.
La umbra măslinului,
Mor de sete, mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Hai cu mine-n satul meu
dincolo de-albastrul mării.
Îmi las armele de tot.
Mă usuc de dragoste.
O, căţea creştină!
Iataganul pe grumaz!
Pe măslin să-ţi şadă capul.
Trupul, jos, la rădăcină.
Sângele coboară-n mare.
Marea-l bea cu lăcomie.
Frumoasă creştină!
Mă usuc de bucurie.
De mâhnire mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Fructele mele-s viorii şi negre,
culoare tristă: sânge-nchegat.
Ce n-am văzut!
Război şi foamete,
şi plâns amar în noaptea prea umilă
la veşteda lumină-a uleiului călduţ.
Eram bogat, aveam, în faţa mării,
comoara grea. Şi mă gândeam că-s liber,
gândeam că ramurile mele
sunt ale vântului, doar ale lui...
Sunt ale tuturor şi nimănuia.
Aşa credeam, dar timpul lunecând...
– Nimeni nu mă vede-n noapte,
nimeni n-o să vadă.
Înaintea zorilor,
nimeni n-o să vadă.
În basma nişte măsline
ţi-oi aduce-n taină.
Căci măslinu-acela mare
am să-l scutur bine.
Dă-mi basma ta, o, mamă,
mă întorc în grabă.
Înaintea zorilor,
m-oi întoarce, mamă.
S-a auzit apoi o-mpuşcătură...
Şi-un prunc căzu, cu mâna-nsângerată...
Dar câte n-am văzut! Frumoase? Toate,
nu ştiu de ce, se terminau în lacrimi.
Şi fericit doar eu eram, şi vesel
şi veşnic viu în lămpile aprinse.
Şi paşnic numai eu în faţa mării
plină de morţi pe valurile-nalte.
Da, liniştit şedeam precum o velă
de sânul ei puternic aninată.
Şi gustul undelemnurilor mele
în lutul zvelt de amfore l-am strâns.
Sub soare, sfânt, mă binecuvântau,
în orice dimineaţă, oameni, păsări.
Iar turmele dormeau la umbra mea
în sunete de fluier împletite.
Dar, vai, nimic n-a dăinuit mai mult
de-o clipă. Precum marea şi pământul
se frământă-n furtuni necontenit,
şi veacuri lunecând, în ochii mei,
mai mult ca pacea, bătălii se mişcă.
Acuma pier. În braţele-mi uscate,
un ram în floare, doar, a mai rămas.
Cu el mă uit la ceruri. Ce se-ntâmplă?
Trosneşte-azurul, fulgeră prin spaţii
ciudate corpuri, către care aştrii
îşi aţintesc pupilele uimite.
Călătoreşte dragostea? Sau ura?
Călătoreşte foamea? Ori războiul?
Prietenia umblă prin văzduhuri?
Sau moartea e, sfârşitul omenirii?
Întoarcerea-n neant a nefiinţei?
Văzduhuri limpezi ale mării, brize,
spuneţi-mi voi! Mă zbat în agonie...
Şi clopote aud... Murmur de valuri...
Cânt eu sau valurile cântă oare?
Se face ziuă... Iată... Ziua urcă...
Asupra mea coboară zvon de aripi...
Mă sting ca un măslin fără de pată...
În ciocul lui un alb hulub îmi poartă
odată cu suflarea mea din urmă,
lumina
verde-a ultimului ram.
ÎNTOARCEREA NESTRĂMUTATEI
POEZII
O, frumoasă, puternică şi dulce poezie,
singurul meu belşug, la urma urmei,
care întotdeauna se-ntoarce!
Cum mă vei părăsi oare, cum am putut, odată,
să cuget, orb, că mă vei părăsi?
Tu eşti ceea ce mi-a rămas, ceea ce am avut,
fără să-mi dau seama, de când am răzbit la lumină.
Credincioasă la bine, credincioasă la greu,
cu mâna ta în vreme de pace,
cu mâna ta în vuietul trist
al sângelui şi al războiului.
Eu dormeam pe frunze, eu eram cel ce zburda
pe nisipurile verzi ale fluviilor,
în vârtejul moriştilor din turnuri zburând
cu sania prin zăpezile lunii.
Dar erau nevăzutele tale aripi,
era suflarea lor gingaşă care mă purta.
Cine, cu ochii tăi, a pipăit culorile,
cine pe culmi a molipsit văzduhul,
şi cine, în toiul dragostei, a pus în săgeata lui
un murmur de izvoare şi hulubi?
Apoi, groaza, viaţa de spaimă,
tinereţea arzând în sacrificiu.
Ce-ar fi fost fără tine ecoul, biata lui moarte,
fără nimbul neaşteptat de fulgere
cu care-l încununi şi-l luminezi?
O, soră întru adevăr, tovarăşă;
cu mine, surghiunită,
cu mine, cel lovit şi lăudat,
cu mine, prigonitul;
în şovăire: tare, singură,
în hotărâre: voioasă, însufleţitoare,
bună în ura cuvenită, bună
şi chiar fericită în melancolie!
Ce n-aş nădăjdui de la tine din ceea ce-mi lipseşte,
ce bucurie sau nelinişte? Spune-mi,
ce n-aş avea de primit de la tine care să nu fie
spre a mă mântui, înălţa, întări?
Mă vor ucide, poate, şi tu vei fi viaţa mea,
voi trăi mai mult ca niciodată,
şi tu nu-mi vei fi moartea.
Pentru că prin tine eu am fost, sunt, muzică,
ritm iute, cadenţă domoală, adiere
a trestiilor, cuvânt al mării, cântec
al greierilor simpli, populari.
Pentru că, prin tine, sunt tu, şi numai prin tine voi
fi
ceea ce ai fost şi vei fi de-a pururi în timp.
