ALEXANDRE AMPRIMOZ, RANA

 ALEXANDRE AMPRIMOZ

 
 RANA

CÂNT SOLAR

„Opera lui Alexandre Amprimoz oferă o fericită îm­binare

a lumii mediteraneene cu cea a Winnipegului din nordul Canadei,

căci poezia sa, sculptată cu sensibilitate şi delicateţe,

este puternic marcată de cele două permanente prezenţe.

Poet meditativ, cu o largă paletă coloristică, el respinge

superficiali­tatea, fiind destul de mordant atunci

când abordează tematica socială, şi folosind un limbaj precis,

un stil degajat, dar deloc ostentativ, se exprimă cu egală

competenţă atât în limba engleză cât şi în cea franceză.

Părăsind climatul ţărilor însorite pentru a se fixa în ţinutul

zăpezilor pure, Amprimoz nu va uita nicio­dată anii tinereţii sale,

 în care s-a format, aşa cum niciodată naţiunile nu se pot

desprinde de originile lor. Climatul cultural şi spiritual al ţărilor

străbă­tute revine de-a lungul întregii sale creaţii, ca un ecou,

sau un laitmotiv plin de nostalgie. Pentru a se smulge

 însă din izolarea sa, din lipsa de semni­ficaţie a eului uman,

 pentru a trăi, a accepta şi ce­lebra viaţa, are puterea

să treacă peste bariere, să scurteze drumul şi astfel

să se afirme plenar. Alexandre Amprimoz s-a născut

la 14 august, la Roma, în 1948, şi a devenit cetăţean

canadian în 1974. Şi-a făcut studiile la Aix-Marseille,

Windsor, Toronto, Ottawa şi Western Ontario

şi a trecut exa­menele de diplomă în matematică şi ştiinţe,

apoi un doctorat în literatura franceză şi pregăteşte

 un doc­torat în filosofie. În prezent e profesor de literatură

franceză şi canadiană la Universitatea din Manitoba.

E de asemenea critic de artă pentru emisiunile C.B.C,

iar din 1974 editează revista Poetry–Windsor–Poésie,

revistă bilingvă, el însuşi fiind scriitor bilingv.

Nici limba italiană şi nici cea spaniolă nu-i sunt străine.

Activitatea sa publicistică e foarte bogată. În afară de

revistele literare canadiene, publică şi în reviste americane,

mai ales poeme şi texte, acestea din urmă ţinând

de domeniul ficţiunii. Dintre lucrările sale – unsprezece

în limba engleză şi patru în limba franceză – distinse

cu diverse premii, cităm: „Cânt solar", „Chant solaire"

(Edi­tions Naaman, Quebec, 1978); „Selecţie de poeme",

 «Selected poems" (Hounslow Press, 1979) ; „10/11 Poeme"

(Éditions Prise de Parole, 1979); „Sculpturi în gheaţă",

„Ice Sculptures" (Three Trees Press, 1981); „Fragmente de visuri",

„Fragments of Dreams" (Three Trees Press, 1982);

„Sfaturi pentru sinucigaşi", „Conseils aux sinucides

(Éditions Saint-Germain des Prés, Paris, 1983). (...)

Mereu foarte aproape de evoluţia poeziei moderne,

poemele lui Amprimoz nu reprezintă numai sinteza a două lumi,

notă singulară în ţara sa de adopţie şi totodată expresia

unei sensibilităţi care-i aparţine, dar are şi forţa de a aspira

şi a propulsa cele mai avansate experienţe ale poeziei

de înaltă clasă care se scrie azi în lume. Personalitatea lui Amprimoz

se conturează din însăşi opera sa, din atmosfera aerată

ce se degajă din ea, precum şi din lumea pe care şi-o oglindeşte.

Ecourile care vin din trecut au un rol decisiv, dar împletite

 cu realitatea imediată de captivantă semnificaţie. În poemele sale

se întrepătrund două lumi cu zestrea lor de melancolie şi vis,

 refuzând o resemnare infuzată de singurătate, de n-ar fi

să ne gândim decât la ver­surile finale din ultimul Cânt Solar,

când declară că nu va urma soarele pe drumul morţii sale,

 ci îl va păstra viu în memorie, sub o formă  simplă şi pură.

Mai mult decât atât, ultimul său volum, intitulat

„Sfaturi pentru sinucigaşi", conţine tocmai contra­riul titlului,

o celebrare a vieţii. Fiecare strofă se în­cheie cu versul:

pentru a nu muri: „Să muşti din arhitectura / religioasă /

ca din învelişul unui ou / şi să vezi totul în alb şi negru /

 pentru a nu muri". Într-un stil nuanţat şi o exprimare

riguroasă, poetul Alexandre Amprimoz dezvăluie adevăruri

simple, trecute printr-o minte „reflexivă şi plină

de respon­sabilitate faţă de lume", cum subliniază şi criticii săi.

În constelaţia poeţilor canadieni, opera acestui poet

se prezintă cu o voce aparte, mult preţuită în ţara sa,

răspunzând la semnele de întrebare ale omu­lui contemporan.“

VIRGlL TEODORESCU

PETRONELA NEGOŞANU

LINIŞTILE UNEI VIEŢI DEPĂRTATE

vocea arţarului

dă naştere unui ecou în inima palmierilor

te ospătezi la sânul zorilor

şi bănuieşti că acest vânt îngheţat

abia a părăsit un popor de măslini

cu mirajele ei

zăpada te-ajută să creşti

dar trebuie să cobori

în străfundul lucrurilor

pentru a vedea timpul mobilând spaţiul

RANA

Paralel cu zborurile de noapte

în leagănul meu eu rimam crime.

Cercuri elegante

parfum de cenuşi

totul lipseşte pe-acolo unde mă duci.

Iar acest apostol rănit

care atinge dispariţia timpului

ca pe o plagă celebră, sunt eu

lipsit de mine

bancher fără cravată

poet fără surâs.

Aripile cad –

umeri obosiţi,

ambiţii date la iveală.

Copile, e sărbătoarea ta,

iată că saluţi prima stea

(e doar un licurici)

copile, e sărbătoarea ta,

dar de pe acum hârtia aurită a coroanei tale

se tăvăleşte în crepusculul grădinii!

Din aceşti negri embrioni

o voce urcă în spirală:

abia te-ai născut şi iată

că microbul morţii zumzăie

în florile tale,

florile pe care le desenezi

serioase ca nişte  catedrale.

Prea târziu, prea târziu

mi-ai  compus  poveşti.

Tată mâinile mele abia se mişcă

pe rochia de iederă,

pe limbile valurilor.

Iată imaginile tale

adorm în ochii mei.

Luna ca un rotocol,

pisică ce-adoarme

în copac. Iar eu,

eu fac pluta în visele tale...

ELEGIE PENTRU UN ORAŞ DE FRONTIERĂ

Cealaltă prezenţă pe stradă

e doar o voce care se prăbuşeşte odată cu vântul

– refren sâcâitor.

Acum ştiu

de ce poezia s-a deplasat spre regiuni cu o climă mai

caldă;

totuşi ieri aproape că am luat-o de mână.

Veţi găsi decorurile mele

puţin cam abstracte.

Ar fi trebuit să începem

cu marea şi să murmurăm:

„La mer comme un miroir d'argent!“

Aţi fi răspuns :

„Ştiu prea bine ce vrei să spui!“

Pietrele pe care le-am găsit

rareori pot fi botezate.

Dar există lucruri

pe care merită să le comunici.

E cu putinţă să fii aici

dar şi în altă parte

în acelaşi timp:

întrebă, la întâmplare, pe oricare student.

Deci să luăm un exemplu,

să-l discutăm la micul dejun

şi să-l împrăştiem în jurul nostru

aşa cum fac copiii cu florile.

Să iau centrul acelei nopţi,

din ziua când ne-am desprins din somn;

momentul în care am scris.

„Carnea nu mai poate păstra

ceea ce zâmbetul va menţine pentru totdeauna.“

E totuşi simplu

chiar şi într-un oraş părăsit de poezie.

E un compliment

pe care-l fac nimfelor înaintate-n vârstă.

Am fi putut fraza altfel:

„Dacă bărbaţii ar fi frunze

femeile ar fi seducătoare la şaizeci de ani.“

Printre vagonete

cealaltă prezenţă

trasează

iar calea poeziei.

VIGNETĂ  I

nu-i nici o nenorocire

dacă trandafirii scot limba la tine

sau dacă pietrele

îţi fac cu ochiul

ca nişte târfe

dar nu uita

că nebunia începe

odată cu posibilitatea comunicării

VIGNETĂ II

pictoriţa era de o rară frumuseţe

şi trecea de la abstracţiile carnale

la portrete la natură statică şi peisaje

pe urmă la păduri

cu vârsta a devenit greu de abordat

fără să-şi dea seama că ramurile îngheţate

sunt metafore pentru oasele lustruite

VIGNETĂ  III

pereţii au descărcat

camioane pline cu noapte

peste patul meu

dimineaţa am spălat

umbra care s-a lipit

de trupul meu

m-am privit în oglindă

şi am văzut că nu mai eram eu

ci altcineva

altcineva pe care nu-l puteam ajunge

VIGNETĂ IV

Gheaţa pluteşte pe râu

ca săpunul

într-o chiuvetă murdară

pe celălalt ţărm

căruţele verzi şi roşii

par nişte tigăi

unsuroase

de la fabrici

se ridică

o trâmbă de fum

– ca dintr-o sobă de gătit îngălată

Ai o viziune domestică

OGLINZI

Ochi, mare albastră, priviri latine

ca soarele, luna şi stelele

în trecutul meu

străluceşti ca un vas de preţ

Te mişti ca brăţările într-un dans

invitându-mă la malul acestei nopţi

spre valsul macabru al zilei

invitându-mă la malul acestei nopţi

ca să-mi dai brânci în întuneric

Coapse, buze, sâni, nu ţin minte

lucrurile care nu pot străluci

DE ICI COLO

Podoabele străzilor înguste:

pisici şi hârtii rupte.

Soarele se smulge

din noaptea fragilă

espresso îşi trimite ecoul

cantatelor de cafea.

Vise rare

singuratice doamne

pitindu-se printre ruine.

Dar eu merg de-a lungul străzilor largi

sculptate-n gheaţă şi zăpadă

şi pieţele mele fără fântâni

nu-mi pot potoli setea.

APĂRAREA ERETICULUI

I

Deci n-aş voi să fiu numit un poet în spiritul vremii

Şi să fiu respins la masa rotundă

Unde fariseii locali

Îşi laudă unul altuia soiurile de vin

II

Spui că muzica mea e falsă

Faţă de liniştea Sorbonnei tale miniaturale

Ei bine, ai cântat acele cântece pe jumătate populare

Şi ai plăcut atât de mult acelei mulţimi cu gusturi facile

Încât ai uitat să-nveţi cum se citeşte o partitură

III

Numai omul zămislit de singurătate homerică

Poate sculpta cu uşurinţă pagina

Numai omul sculptat de orele de latină

Poate scrie poeme cu pământ şi oase dureroase.

IV

Dar eu am venit la voi

Cu ochii închişi

Şi mi-am astupat urechile

Să n-aud doctrina voastră facilă

Viziunea ce-o aveam dintr-un spaţiu de altădată

Înfloreşte în grădinile viitoare

Lăsaţi trandafirii să strălucească primăvara

Numai copacul supravieţuieşte zăpezii

V

Poeţi ai viitorului

înmânaţi-mi laurii de mâine

Scheletul meu împarte mormântul cu Safo

MOMENT CRITIC

în teatrul tropilor

muzica metaforelor

ne invadează mintea

ameninţarea furtunilor

se dovedeşte a fi un duş mediocru

văd

nu pari fericit

atunci ascultă strigătul criticului

în tristul cimitir al creioanelor

şi pădurile unui nord desfrunzit

dau impuls unei imaginaţii educate

care atinge nivelul înalt al cărţilor poştale ilustrate

din canada

grozav mai oboseşte să transport

focul nostru închis în colivii

spre triburile de curând ivite

(nu lăsa să-ţi picure sângele pe zăpadă

şi teme-te de lupii din vest)

nurci la montreal

şi broaşte ţestoase la toronto

fără aceste simboluri

am fi noi înşine vârâţi în colivii

şi oare numele nostru nu e şi el o invazie

dar închisorile au nevoie de ziduri înalte

nu de garduri conice de gheaţă

care se topesc primăvara

ASUPRA PROBLEMEI INFLUENŢEI

transportate

de la vechi şi însetate poeme

imaginile ofilite

sunt totuşi prezentate

în piaţă

ca nişte legume proaspete

dar tu care ştii

că sudoarea lui Adam

tânjeşte după

atingerea de altădată

a mâinilor răcoroase

care au fost presate

între paginile cărţilor

rare şi vechi

fantomă palidă

a unei nu-mă-uita

auzi atunci vocile

poeţilor concreţi

care au devenit modelatori

dar care când întreprind altoirea lor

sunt lipsiţi de tact

ajustând poeţi străini

într-o limbă care n-a prins niciodată rădăcini

în solul lor arid

aceasta e toamna

miruită de ciori

în absenţa botaniştilor

frumuseţile unei necunoscute flore

SCULPTURI  ÎN GHEAŢĂ

Văd un bărbat arând zăpada,

Ceva mai târziu

culege un câmp de tomate albe.

Pe-nserat soţia lui

îl aşteaptă

în faţa unei case albe.

Mintea lui

dă apoi viaţă

acestor sculpturi în gheaţă.

STELE

e greu

să pescuieşti

stele

în rigolă

şi e greu să rememorezi

stelele de pe cer

2012

Soarele trebuie să fie un poet obosit

dacă le îngăduie acestor frunze să cânte singure.

Cuvintele se rostogolesc pe iarbă

spre o semnificaţie a apartenenţei

dar nici chiar printre rădăcini

nu poţi afla pe acel universal donator.

Ce soir je tuerai le temps

avec ce livre de Monsieur Burns.

CUPRINZĂTOR SONET PENTRU SEARĂ

Serile mele erau vaste şcoli de umbre

şi niciodată nu m-am putut obişnui

cu pâinea pe care o mâncam

la urmă

porţile viselor

întredeschise

spre un colegiu de nori

de puţine lucruri îmi pot aminti

cu demnitate

bunicul lângă sobă

îşi legăna plămânii

în torace

ca pe nişte sâni imaginari

privind la lumina prelinsă pe frunzele leneşe

întrebam

dov'è marama

iar el îmi răspundea întotdeauna

că cina e gata

RUINE

Când marea scade

părul lung al plajei

castelele de nisip şi copiii

se-ntorc la embrionul lor,

la prima lor idee.

Dorinţa de a visa

pluteşte încă în atmosferă

dar soarele se scufundă în apă

asemenea unui înotător rănit.

În spatele nostru se află ruinele –

uriaşi schilodiţi din războaiele de altădată.

Din palate şi temple

au rămas doar câteva fărâmături.

Ele sunt primele lor gânduri:

castele de nisip clădite

de copii ceva mai atenţi.

MIGRAŢIA METAFORELOR

Sub arcuri imaginare

un păun explorează figuri:

vioara, perle şi clepsidra

ce preschimbă conturul frunzelor

în proiecte de catedrale.

Tu zdrobeşti marmura şi tai cristalul

pe fundalul culorilor înnourate ale  atelierelor.

Curcubeul schilod al băltoacelor uleioase,

ochiul ce se clinteşte pe spatele pictat al păsării.

Ca cerşetorii pe câmpiile litoralului

pescăruşii au trebuinţe,

sau e dumnezeul din tractor

un muzician bătrân ce mână fantoma peştilor

înapoi spre mare?

O raţă sălbatică seamănă foarte mult cu cealaltă

totuşi aceste păsări se-adună şi se despart —

o migraţie a metaforelor

împotriva pânzei goale

a cerului nescris.

ÎNTOARCERE

Spre ce ţintă

au pornit

aceste sate însorite?

O muscă n-are dreptate niciodată

când cade prinsă în plasa păianjenului.

Te-ntrebi până la ce altitudine

ar trebui să urce un om

pentru a lăsa în urma sa

gâze şi oraşe?

Acest timp îl ştiu

ca pe un spaţiu blestemat al coşmarelor;

dar toate acestea vor trece pe lângă noi

dându-ţi putinţa să te întorci

la noaptea desăvârşită.

Există o specie de suflet

pe care nici amintirea clădirilor înalte

nu-l poate nimici.

AMINTIRI DIN INSPIRAŢIE

era timpul

pe când furtuna n-avea însemnătate

vântul lătra

ea un câine în lanţ

şi luna

într-un pocal de nori

visa libertate

într-un mare freamăt de aripi

gândurile mele urmăreau spirale invizibile

şi ca nişte lalele primăvara

creşteau la degetele mele nişte note