CÉSAR VALLEJO
(16
martie 1892 – 15 aprilie 1938)
,,César
Vallejo, ca şi Bacovia de altfel, are conştiinţa
surdă a
unui fatum implacabil, sentimentul
unei osânde
secrete la care îl supune destinul,
a unei ispăşiri
nedrepte şi aspre.”
VASILE NICOLESCU
,,Din ce a spus
acest poet, totul ne priveşte direct:
aurul şi
glodul, universul şi pulberea, nicicândul
şi totdeauna.
Eşti sânge din sângele lui
şi îl poţi
considera după plac fie părintele,
fie propriul
tău fiu. Deşi pe la 1938 s-a lăsat
să moară, el nu
poate pieri decât odată cu viitorul.”
MIHAI CANTUNIARI
IUBIRE
Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire;
mult inima idealistă te-a jelit!
Aşteaptă, larg deschise, ale mele potire
azimile-ţi de toamnă şi-un vin de răsărit.
Amor, divină cruce, împrăştie-n pustiire
sânge astral, ce ştie-a visa şi-a pânge-avan.
Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire,
dorite, temătoare de-un plâns răsăritean!
Nu-mi eşti pe plac, iubire, când te găsesc distantă,
Trasă la sorţi în falduri de veselă bacantă
Sau în plăpânde, cârne, profiluri de muiere.
Iubire – descărnată, puroi care uimeşte – ;
iar eu, ca Dumnezeu, să fiu cel ce iubeşte
şi procrează fără beţia din plăcere!
GLASUL OGLINZII
Aşa se scurge viaţa, ciudata amăgire.
O pală de senin însufleţind ciulinii!
Lângă dogma greutăţii
ucigătoare, sofismul Binelui şi-al Judecăţii!
Am prins la întâmplare, ce mâna doar atins-a;
miresmele zburară, şi-n ele am simţit
un putregai, la jumătătea drumului ivit
pe-un trunchi uscat, de măr. Era Iluzia, stinsa.
Aşa se scurge viaţa,
în mârşava cântare-a bacantei istovite.
Eu merg, plin de nelinişti, înainte,
bolborosindu-mi marşul funerar.
Lângă brahmanici elefanţi regali
şi-n josnica rumoare de clocot mercurial,
– urări cioplind în stâncă – perechile cum curg,
purtând o cruce-n gură, ca un uitat amurg.
Aşa se scurge viaţa – de Sfincşi orchestră vastă,
ce-şi leapădă în Haos funebra defilare.
URNĂ
Sunt oarba pasăre măiastră
ce prin lentila unei răni priveşte,
de globul pământesc legată
ca de o urnă care se roteşte.
Şi lama sunt; dar mă sileşte
prostia cea vrăjmaşă să sfâşii
volutele de goarnă,
volutele de goarnă strălucind de silă,
muiate-n vechiul yaravi.
Sunt puiul unui condor jumulit
de archebuza cea latină;
plutesc în Anzi la suprafaţa omenirii
precum eternul Lazăr de lumină.
Mai sunt incasul har ce se frământă
în aurite temple botezate-n
fosfaţi de rătăcire şi cucută.
Arar, simt cum din pietre stă s-asmută
o pumă, nervii rupţi, prin moarte.
A Soarelui dospire;
zaţuri de umbră, de simţire!
SPERGEZIE
M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.
Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că-s rău; dar n-au habar
de-acel decembrie din ianuar.
Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.
Există un gol
în aerul meu metafizic
pe care nimeni n-o să-l dibuiască:
e a tăcerii sihăstrie
ce-a glăsuit pe faţa unei flăcări.
M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.
Frate, ascultă, ascultă...
Bine. Nu cumva să plec
fără să duc decembrii,
fără să las ianuarii.
Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.
Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că mestec... Dar nu ştiu
de ce în versul meu scrâşnesc:
umbrita serbezeală de sicriu,
vânturi răscolitoare
descolăcite de pe Sfinxul
iscoditorul, din Pustiu.
Cu toţii ştiu... Şi n-au habar
că Lumina e ftizică,
iar Umbra îmbuibată este...
Ei nu ştiu că Misterul concentrează...
că e un gheb
şi muzical şi trist, dezvăluind de la distanţă
trecerea meridiană de la hotare la Hotare.
M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav,
fără scăpare.
