DORIN TUDORAN

„Mic tratat de glorie” (1973)

„Cântec de trecut Akheronul” (1975)

„Uneori, plutirea” (1977)

„O zi în natură” (1977)

„Respiraţie artificială” (1978)

„Pasaj de pietoni” (1978)

„De bună voie, autobiografia mea” (1978)

„Meritele de scriitor ale lui Dorin Tudoran ţin de realizarea angajării existenţiale printr-o poetică a tabloului liric rafinat, într-un registru al ironiei amare: stilizate şi fals-indiferente, situaţiile istoric-morale gravate de el cu o peniţă fină palpită în pura lor semnificaţie parabolică; epurate de orice balast al subiectivităţii, ele ni se impun, cu atât mai teribil, ca nişte atentate obiective împotriva naivităţii, inocenţei şi visului: poetul nu face decât să aleagă, cu artă, câteva elemente care, în virtutea unui principiu coagulant al parabolei, compun – parcă de la sine – o situaţie demascatoare. În ultimă analiză, «Respiraţie artificială» e un remarcabil volum de poezie politică, denunţând în principal una din demoniile lumii moderne: «arta» de a inventa duşmani, pentru simpla plăcere de a-i lichida.” (Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei)

Elegie la pasărea Emanuelle

Nu te mai presimte nimeni, Înălţimea Ta,

de parcă aripile tale nici n-au existat;

nu te mai aşteaptă nimeni, nu te mai invocă,

de parcă n-ai fi trecut niciodată pe-aici.

Copiii s-au vindecat: nu mai înalţă zmee;

cerul s-a vindecat: nu mai primeşte hârtii colorate;

pădurea se usucă văzând cu ochii – până şi aerul

atârnă ca o draperie de zdrenţe, Înălţimea Ta.

Ceilalţi mă-ntreabă, aşa, într-o doară, cum mă simt,

dacă plec, dacă nu vreau ceva, dacă rămân încă;

ceilalţi sunt siguri de ei, adică sunt chiar ceilalţi –

Tu ce mai faci, Înălţimea Ta? Ce mai aştepţi?

Într-o seară, mi s-a părut că te-aud venind,

am ieşit în curte, am făcut ochii roată:

ştii bine – nu erai tu; nici măcar nu era vorba de tine.

Deocamdată, numai ţie

Ce târziu am observat că nu mai eram

şi ce normală mi-a apărut întâmplarea

ce-a îngrozit pe-atâţia făcându-i să se clatine –

moartea mi se pare acum pâinea şi sarea.

Cine rupe din pâine trebuie să-nghită bucata

cine a înmuiat în sare va afla gustul ei

peste toate vorbele noastre descărnate

ca peste-o esplanadă – zborul rotat al unor porumbei.

Ce târziu am aflat că nu face nimic

că nu e nici măcar o dramă, darmite-o tragedie

să dispari aşa, dintr-o dată, la un semn

ce ţi se-arată deocamdată numai ţie.

Ce ni se cuvine

Ce ni se cuvine s-a micşorat într-atât

de-ncăpem fiecare în câte-o celulă a creierului meu –

n-am abordat pentru asta cercetarea fundamentală

şi nici n-am primit vreun semn de la Dumnezeu.

Tu, fiica mea Alexandra, poţi trece de vrei

uşor dintr-o celulă într-alta – deocamdată ale creierului,

mai târziu vei afla că există necesitatea

inexorabil-naţională

de-a ucide subversiva familie a greierului.

Aştept cu încredere, cu mândrie, şi alături de voi

ziua ferice când vom încăpea într-o singură celulă –

restul creierului meu va fi ocupat

de cei având la mână magica ţidulă

prin care se adevereşte că nouă – de fapt şi de drept,

nu ni s-a cuvenit niciodată nimic

nici măcar să poposim pe vremuri de urgie

în iluzoria trecătoare

dintre creierul mare şi creierul mic.

Ontologii bâlbâite

Ilenei Mălăncioiu

Beau sângele de cucută al acestor nopţi negre.

Beau sângele negru de cucută al acestor nopţi albe.

Noctambulez între limba română şi celelalte limbi.

Nu spun orbecăi, fiindcă a orbecăi înseamnă,

vezi bine, o stare de trezie.

Eu nu mă mai pot trezi în limba română

şi nu am fost niciodată treaz într-o altă limbă.

Bulucesc printre vaviloanele onomatopeice ale acestei lumi

ca un câine de început şi de sfârşit al lumii.

Toată lumea merită să fie mai fericită ca mine.

Nimeni nu a călcat în mai multe gropi decât am făcut-o eu.

Lumea nu este făcută să fie o groapă,

lumea este făcută să fie

mocirla puturoasă ce acoperă orice groapă.

Fericirea ca stare de prostie.

Trebuie că era stupidul Don Carlos

care de-abia împlinise douăzeci şi trei de ani

şi spunea cătrănit: „Am douăzeci şi trei de ani

şi nu am făcut încă nimic pentru nemurire.”

Nu mai am douăzeci şi trei de ani şi, iată,

nemurirea nu a făcut nimic pentru mine

decât să îmi arate ce era orbitor de evident –

că am fost doar o întâmplare ca toate celelalte.

Mor ca un scuipat sleit pe obrazul acestor ontologii bâlbâite.

(Decembrie 2003)

Totuşi

Lui Nicolae Prelipceanu

Nu pot să mor şi pace.

Arunc toate periile peste umăr,

mă uit în toate oglinzile şi nu văd decât

un bărbat de o vârstă incertă

vieţuit de moarte ca de o nimfomană.

Un nesfârşit şir de înţelepţi

călătoreşte în genunchi

lustruind pământul de mii de ani

şi tot ce rămâne în urmă-i

nu e decât o pulbere cu gust

de pergamute.

Pun mâna pe umărul unuia din ei

strâng cu atenţie

şi podul palmei mi se umple

de o vibraţie ca de tsunami.

Îmi plouă pe cap

cu tot felul de barometre sociale,

mercurul lor iute de picior

e de neînţeles pentru mine,

dar pricep că suntem greşiţi, domnilor –

moartea nu vine de la sine.

Zice cărturarul: Trebuie să aibă

şi virtutea o limită.

Dacă trebuie, trebuie.

Totuşi, ce facem cu vipera?

(Ianuarie 2010)

Ultima epistolă de la fratele Tecumseh

Lui Mircea Martin la 70

Am şi uitat de când sunt aici.

Uneori – capul, alteori – picioarele

îmi atârnă peste marginea ascuţită a lumii.

Simt cum o şină

de tren îmi trece foarte aproape de şira spinării –

rece, zumzăind.

Mă trezesc pentru câteva clipe şi înţeleg:

nu există nicio şină de tren.

Şira spinării e şina, eu sunt trenul

şi niciunul dintre noi nu mai poate fi oprit.

Mă arde podul palmei. Mă uit. Alt petecuţ de hârtie.

Smulg pioneza. Citesc:

,,... a mind, my son, is a wonderful thing to waste...”

Duc mâna la gură, dau să-mi plimb limba

peste picătura de sânge din palmă:

e rece şi tare ca şina de tren.

Înţeleg:

nu vor mai fi mesaje de la fratele Tecumseh.

Noi, bravul popor al Shawneelor, n-am existat niciodată –

suntem doar un motiv cultural.

Ca şi moartea.

(30 iunie, 2010)

Slavă ţie, Caracalla!

Întinşi pe-un braţ de paie

intram în Via Appia Antica

într-o căruţă cu coviltir.

Mă strângeai în braţe

şi printre lacrimi

aproape că urlai:

„Ce triumf! Cum

de-am putut să mă tem?!”

Străbătuserăm Sudul.

De bună voie, autobiografia mea

După ce-am părăsit Aragonul natal

mi-am luat bacalaureatul în teologie.

Era la Salamanca. Tot acolo

am primit laurii şi licenţa în philosophie.

S-a întâmplat

nu după multă vreme:

l-am prădat de tainele ghitarei

pe organistul capelei regale din Neapole

pe sub pielea căruia mă băgasem

cu viclenie.

Atunci am încetat să mai fiu

„un tânăr strălucit, promiţând lucruri pe măsură."

Mi s-a iertat.

Pe licenţa mea în philosophie,

pe spatele acelei patalamale atât de râvnite vreau să zic,

am scris primul capitol

al tratatului meu de ghitară

publicat la Saragosa.

După ce-a devenit celebru,

mi s-a iertat şi asta.

Ceea ce nu mi s-a iertat

niciodată

a fost că numai într-un an

l-am adus la desăvârşire

pe Don Juan de Austria -

fiul legitim al celui de-al patrulea Filip

uitându-şi pentru o vreme

de îndatoririle de arme.

Cel mai cumplit m-au blestemat

dresorii de şoimi

profesorii de scrimă şi echitaţie

doctorii în retorică şi machiaverlâcuri.

Am murit în 1710

după ce-am fost recunoscut

drept cel mai mare ghitarist al vremii.

Mă numesc Gaspar Sanz.

Nu regret nimic.

Nici măcar anul închinat

desăvârşirii tânărului Don Juan;

dimpotrivă.

Spre a nu vă îndoi de-această mărturisire

aveţi aici, alăturat, licenţa mea în philosophie.

Mă îndoiesc, totuşi,

de ceea ce-am părut cândva:

c-aş fi fost eu, Gaspar Sanz,

născut în Aragon,

„un tânăr strălucit, promiţând lucruri pe măsură”.

P.S.

Tot ce veţi povesti copiilor voştri

în plus faţă de acest curriculum vitae

e doar rodul discordiei nesfârşite

între Salamanca şi Saragosa.

Caligula

În urma

carului triumfal

pretorienii adună

monezile aruncate

de El.

Uralele însă

par irecuperabile –

stolul lor vânăt

izbeşte deja

cupola de carton colorat

a cerului.

Mâini de pianist

Stau haidamacii

la umbra unui stejar:

mănâncă

plosca trece de la unul

la altul

ca o târfă de lux

mult râvnită

câte unul râgâie

câte unul sună

de-ai zice că-şi dă sufletul

prin turul pantalonilor:

«Sănătate, camarade!»

mai deoparte

abătut şi cu mâncarea neatinsă

dinaintea lui

el îi priveşte:

nu-şi poate ascunde dispreţul

mâinile lor nu-i plac

sunt murdare

crăpate

diforme –

rădăcini dezlănţuite

se-ncruntă

mai bagă o dată

mâna

în panerul de răchită

acoperit cu şervet alb

caută

pipăie

mângâie agitat

nemulţumit

se ridică

îşi şterge mâinile

cu-o batistă albă de mătase

mâinile lui albe

cu degete lungi

şi bine desenate

– mâini de pianist –

apoi urlă:

«Idioţilor,

dar ochii lui,

ochii blestematului ăluia

de poet,

unde sunt?

Neisprăviţilor,

nu sunteţi buni de nimic!»

şi-n acelaşi timp

cu-o năpraznică lovitură de picior

răstoarnă panerul de răchită:

iarba pare o imensă masă de biliard

răvăşită –

bile

multe bile albe

însângerate

numai bila roşie lipseşte;

Ante Pavelici a avut

încă o zi proastă –

poate mâine, cine ştie?

Mărturisirea scribului pamfletar

Câtă Istorie poate să-ncapă

în coaja acestei erori stupide?

Îmi spui de-o viaţă:

„Ce limbă ascuţită ai!”

Ai reuşit - poftim! - să mă plictiseşti.

Află deci acestea:

Cândva

pe masa mea de lucru

a înflorit un pumn murdar.

L-am sărutat

până l-am făcut oglindă;

l-am curăţat cu dinţii

până i s-a făcut pielea roz

ca a pruncilor de curată;

l-am mai sărutat o dată

şi el, Hop!, mi-a sărit

în gură

ca-ntr-un incubator de lux

şi-a zis:

„Numai câteva clipe,

până prind ceva puteri”.

De-atunci,

numai eu am numărat

vreo două mii de ani.

Sau uită-mă

Mersul tău nu mai spune nimic

nu fiindcă te-ai fi născut sub cleştele Racului

în Leu de-ai fi văzut lumina zilei,

în Berbec, tot n-ar mai fi spus nimic

mersul tău.

Din când în când împiedicându-te murmuri:

„Vai, tu, copilăria mea,

cât de netrebnică e

fiinţa ce s-a scurs din tine!

Tu singură mă mai ţii în viaţă

şi-n vreme ce pe tine,

muşuroi de aur,

furnicile te mănâncă neobosite,

fără să-mi pese de asta

eu spun cu veninoasa limbă

a clipei

«Ce terasă minunată e viaţa!”

Chelner pe-această iluzie de lux

spun pentru ultima oară:

Vai, tu, copilăria mea,

prinde-mă-n braţe,

Îţi va trebui puterea pământului –

frunza ţi se aruncă la piept

grea ca un meteorit de scârbă.

n-avem atâta zăpadă pe frunte

departe şi pereţii de aer ce ne despart se înroşesc

n-avem atâta zăpadă pe frunte pentru a scăpa teferi

urmele apei nu se mai văd şi calul îmi spune:

„stăpân de mi-ai fost vreodată, iartă-mă că te-am slujit cu credinţă;

silă de-ai simţit pentru mine, trupul tău uşor mi s-a părut;

dragostea de ţi-ai îndreptat-o spre mine vreodată, tu eşti cel care

mi-ai dat picior de nisip şi grumaz de miere înşelătoare,

dar nu te teme, nimic nu-nţelegi din toate acestea care poate nici nu-s;

drumul tău nu se va schimba niciodată, chiar dacă

ţi se pare că eu ţi-am vorbit, iar cândva îţi voi spune-o poveste

cu apă, cu pământ, cu sabie şi toate cele ce nu le-ai aflat”

departe şi nu-i nici un păcat de care să mă bucur

nici frunză după care să înţeleg cât mai e până la poarta cetăţii

nedespărţit sunt de această vârstă şi tocmai acum

se-aude din nou glasul atât de curat care-mi sfârtecă trupul:

„stăpân de mi-ai fost, află că nu e mai mare cinste

pentru un piept de bărbat, decât aceea de-a duce într-însul

un adevăr, care să nu-l lase iubit de altă vârstă;

silă de-ai simţit pentru mine, află că sila-i o floare

mirosind frumos, precum rănile de care eşti atât de mândru;

dragoste de-ai avut pentru mine, tu eşti cel care nu va şti niciodată

că departe de noi este sfârşitul - patria noastră natală,

căci, adu-ţi aminte, stăpâne: «rămâi! rămâi! rămâi!

akheronul e mereu lângă tine» şi încă povestea cu apa,

pământul, sabia şi toate cele pe care nu le-ai aflat,

nu ţi-o pot spune”

ce aşteptaţi de la cântecul meu?

„ce aşteptaţi de la cântecul meu, acum când nu mai mă tem,

iar glasul cetăţii îmi pare guler de marmoră limpezindu-mi trupul?”
„de unde mă întorc, auzindu-vă cum plângeţi cu lacrimi de pământ,
îmblânzind animalele acestea de apă şi de ce-mi par ochii voştri
înzăpezite vizuini de fiare eu nu ştiu şi mă întorc fără de drum,
eu nu ştiu, iar voi îmi sărutaţi pumnii cu nerăbdătoare săbii, o,
dacă i-aş desface, un adevăr negru v-ar fulgera, amintindu-vă
noaptea când m-aţi petrecut cu braţe foşnitoare la poarta cetăţii”
„ce aşteptaţi de la rănile mele frumos mirositoare?
nu mă cercetaţi; despre tandreţea morţii nu vă pot spune nimic,
decât că am văzut doi ochi de gheaţă întâlnindu-se-ntr-un pustiu,
pe unde trecuse, ori trebuia să treacă el, akheronul, trup de vietate prefăcută”
„şi noi ce împlinim? îmi daţi mâinile voastre în grijă,
iar eu, căzând, trebuie să deosebesc copilul de dumnezeire,
rana de soare, trupul de suflet, pământul de pământ;
şi voi ce faceţi? cum veţi însufleţi locul acesta fără de margini
dintre caii pe care i-aţi lăsat să înnebunească până s-au născut
cine-i va îmbătrâni? cine vă va fi prinţ şi cine giulgiu?”

Elegie

marie vara ce-a trecut

m-a tot rânit m-a tot vândut

şi toamna toamna care trece

spre akheron mă va petrece

nu ştiu pământul de sub pleoape

cât m-o aşterne de aproape

nici steaua-njunghiată-n prund

de m-o răni tot mai rotund

el ochiul alb de var pătrunde

sub iarba împletită-n funde

m-acoperă pe piept o apă

sub ea aud cum steaua crapă

marie lanţul de pământ

a înflorit pe fruntea-mi toată

şi trupul jefuit în şoaptă

se tot răreşte dus de vânt

Poetul

Fără să-l vedem

fără să-i pese de noi

el a jupuit

dintr-o singură mişcare

statuia

la poalele căreia

claca noastră se prelungea

de prea multă vreme;

un simplu fâşâit

ca şi cum

o lamă de brici

ar fi despicat o draperie

ca şi cum

cineva ar fi despuiat

un ştiulete de porumb

şi dintr-o dată

am văzut cu toţii

nervii aceia de oţel

vibrând ca o armată

într-un nor de sânge!

CÂNTEC DE TRECUT AKHERONUL (1975)

trupul pierdutului fluviu

dacă n-ar fi fost decât trupul pierdutului fluviu

ori numai ecoul trecerii sale hrănite de seminţe

călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană

tot ar fi început când tronul de nisip

peste care tăcerea părea un anotimp încă tânăr

glasul îndurerat ca pe o blană de leu

l-ar fi ridicat deasupra lumii eterne:

,,akheronule! akheronule!

vietate fără de trup şi trup fără de viaţă,

această zi fecioară mângâi-o cu tainicile seminţe ce le porţi,

aşaza-o dincolo de orizontul cast şi tânguitor

unde numai arderea trupurilor virgine naşte lumină

şi învaţ-o, akheronule, că moartea e nemişcatul obraz de zână,

tulburatul măr a cărui viaţă rotunjindu-se s-a stins

înainte de-a fi râvnită, akheronule,

akheronule, lespede lustruind rădăcinile ierbii rătăcitoare,

această zi fecioară ascunde-o în undele lethei

ori du-o pe câmpul

unde cavalerii adorm pâlpâind precum se topesc

preatimpuriile plăsmuiri cereşti tremurând sub presimţirea nopţii”

dacă n-ar fi fost decât trupul pierdutului fluviu

ori numai visul cetăţii de-a afla leagănul treptei de aur

călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană

tot ar fi început tulburând otrava trestiilor de sticlă;

,,aşteaptă-ne, clipă, aşteaptă-ne,

avem ochii legaţi cu proaspete fire de iarbă

şi paşii noştri prea tineri

tremură încă în urma glasului de taur

ce vesteşte năşterea noului an;

aşteaptă-ne, clipă,

fără sângele nostru nu poţi trece dincolo de nopţile lumii,

chiar dacă n-ai avea de întâlnit

decât trupul pierdutului fluviu,

aşteaptă-ne, clipă, aşteaptă-ne!

numai aşa vei putea trece: păzită

de cântecul fiului nostru cel fără de frică şi fără prihană”

atât de perfectă

atât de perfectă pleoapa ta mă desparte de lume

numai trestiile stârnind sânii de apă

mai tulbură acest ultim exil clătinându-mă

întind mâna în care vocea fiului meu a săpat

scânteietoare prăpăstii întind mâna

cumpănă subţiată de coapsele nopţii

dar malul tău akheronule nu se adevereşte

ochiul se închide alungându-mă

doamne cum ai uitat în mine

ca o ramură de măslin

atâta tăcere?

se leagănă pământul şi nu ştiu dacă tânăr sunt

sau bătrân întrebându-mă pentru ce m-am oprit

dacă ţărmuri plăpânde atins-am

ori dacă norocosul meu cântec s-a destrămat

descoperind cel de-al doilea trup al apei

rotund armăsar

ochiul zilei se arată trufaşului cântăreţ

a cărui mână nu se mai poate înălţa pe harfă

decât spre a vesti că el

orbul cântăreţ nu-şi mai aminteşte nimic

poate murmurul unei vâsle de-argint:

„o, dac-ai şti măcar o rugăciune de copil,

o, dacă n-ai fi amăgit cetăţile cu cântecele tale neprihănite,

o, dacă undele lethei logodnă ţi-ar purta

şi dacă apa pe care o cauţi ar avea cu adevărat malurile

spre care întinzi mâna, o, dacă leagănul în care

ai înnoptat ar fi mai mult decât o aripă însângerată,

abia aş îndrăzni să-ţi spun: sub fruntea ta de va lăcrima

vreodată patria, întoarce-te, trufaşule, încearcă

să te apropii din nou,

o, dacă toate acestea, şi mai ales pleoapa akheronului,

n-ar fi atât de desăvîrşite, o! trestiile! trestiile..."

unde se mai poate călători

unde se mai poate călători ochii mei de porţelan nu-ţi pot spune

decât: „rămâi! rămâi! rămâi! akheronul e mereu lângă noi,

auzi luntrile cum se întorc grele de nopţile în care au asfinţit

sufletele cavalerilor fără de frică şi fără prihană mângâind pământul”

unde se mai poate călători când sângele-ţi urlă

de ecoul atâtor insule fabuloase şi-ţi înfloreşte braţul

cerşind către eleussis iar copilul tău are gura plină cu fluturi

armura rănită de graiuri necunoscute şi chipul lui

fără de margini înnoptează împovărat şi cuviincios

unde se mai poate călători când blândul mânuitoral armelor

mă aşteaptă în larg şi vulturul cu aripi de borangic

doarme acoperit de iedera nopţii când velinul trup al apei

luminează ţărmul subţiat de aşteptare şi unde se mai poate călători

când iarba îmi otrăveşte orbitele pustiite

de calde şi voluptoase fărădelegi

şi akheronul s-a împotmolit în trupul meu iar voi

de partea cealaltă aşteptaţi să se nască pământul

aşteptare

aştept la malul apei urmărind-o cu ochi de pământ mâhnit

vânătoarea mi-a îndulcit pielea mi-a otrăvit fruntea

sângele meu e pregătit pentru spălarea armelor duşmane

dar cine dintre voi cine-mi va cumpăra o rană?

aştept la malul apei să fiu aruncat din trup

dar urmele tale nu vor să se şteargă de pe mine

m-ai lăsat îngenuncheat într-o poiană bolnavă

dar cine va veni să-mi cumpere o rană frumos mirositoare?

aştept ocrotit de nunta ierbii aştept

pieptul îmi sfârâie de-atâta lumină

şi mirosul armurii topite bate ca un crivăţ subţiindu-mă

aştept vino să-mi speli ochiul de pământ neprihănit

aştept piciorul de prunc să-mi arate cărarea

aştept piciorul tău mărie să-mi lumineze locul

aştept pierderea aripilor şi mărturia lacrimii negre

aştept războiul dintre inimă şi sânge aştept

parcă se-aude cineva cu palmele înflorite de rana ce mi-o aduce

încă o dată vremea plecării