LEONID DIMOV
(11 ianuarie 1926 - 5 decembrie 1987)
VEGHE
Lăsaţi aici balerca fără toartă
Din gol, privirea să-mi înfig în artă.
Şi, când de smalţu-i orb voi obosi,
Să-i beau poşirca din afuzali.
Lăsaţi şi iataganul lângă mine
Să-mi fie-aproape, negura când vine,
Plecaţi acum, vedeţi-vă de treabă,
Rămân aici de pază, la tarabă,
Vântoasa, visele să nu le fure
Ce le-aţi adus în străchini din pădure.
Opaiţul l-aprindeţi, să-mi privesc
Cum şade umbra-n jilţ împărătesc
Şi mă lăsaţi aşa printre ulcioare
Să simt în unghii liniştea cum moare.
HARTĂ VECHE
Cavaleri de gheaţă fulguită
Îşi înclină pleoapa să mă mustre,
M-au învăluit într-o clipită
Asii necuprinse şi lacustre.
Berze verzi strivite de viteză
Au pornit spre piramide line,
Flutură năframe pe faleză
Fete dezvelite şi streine.
Într-un colţ, pe linii de sinelă
Trec corăbii cu sidef la pupă.
Numai una într-o radă goală
A rămas să navigheze după.
AMINTIRI
(XXIII)
Pierdut-ai un pantof sorbit de clisă
Şi-atât de alb aduci piciorul gol,
La sâni încheietoarea ţi-e deschisă
Şi ţi-e stropită pulpa cu nămol,
Te văd în minte cum înoţi plăpândă
Vrâstată de frunzişe-n asfinţit,
Bolborosesc, înmărmurit, la pândă,
Descântece de creier pustiit,
N-am glas însingurarea-ţi să-l audă,
Aprind opaiţul şi tremur tot,
Că nu-ţi pot fi-n pădure călăuză
Şi fiare simt cum te presimt în bot.
POEMUL ODĂILOR
Ca seria spre fund să fie calmă
Sunt scoase uşile din loc în loc.
Adună-ţi umerii cei reci sub palmă,
Rămâi alături, să privim din toc.
E verdele grădinii primăvara
Înviorat cuminte, din brocart,
Şi scoica venusină cu ghitara
Închisă-n ea de-un Odiseu de cart,
E purpura adâncă-n draperie
Cu fluturi de email în curte-ascunşi
Şi mantii de prelaţi plecaţi să fie
În reci bazilici de pontife unşi,
E galbenul spătarelor de jeţuri
Cu bumbi albaştri în reţea dispuşi,
Din glastre cafenii când suie ceţuri
Şi scârţâie-n peisaje cărăbuşi,
E capa de mătase violetă
Nepăsător răsfrântă pe sofa,
Când aşteptarea înlemni, secretă,
Capacul cu păstori, de bescatea,
Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb veşmânt înăbuşind ecouri
Din catedrale, la sfârşit de an,
E marele chivot portocaliu
Cu sfinţi de sânge presăraţi în stea
Şi poartă-n miez. Mâneru-i negru-l ţin
Din răsputeri: îl trage careva,
E ultima în care, apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie.
