OMAR
KHAYYĀM
RUBAIAT [1]
Misterul etern cine-l cunoaşte? Nici tu, nici eu.
Taina asta ne urmăreşte, cine-a învins-o? Nici tu, nici
eu.
Dincolo de cortină, se îngrijeşte cine de tine, de mine?
Iar cortina când se ridică,-i goală scena. Nici tu, nici eu.
RUBAIAT [2]
Până unde vei merge, la Substanţa ta meditând
Sau întrebându-te despre Fiinţă şi Neant?
Bea vin! Se ţine moartea scai de viaţa asta.
Preferă-le somnul sau beţia,-ntrebărilor!
RUBAIAT
[3]
Uită ziua ce-a fugit din existenţa ta. Uit-o!
Uită ziua ce-o să vină. Încă nenăscută.
Uit-o!
Asupra a ceea ce e şi nu mai e, zadarnic
meditezi.
Nu-ţi arunca-n vânt viaţa. Clipa fericit
trăieşte-o. Uit-o!
RUBAIAT
[4]
În măreţia-i, cu cerurile castelul
se-ntrece.
Rând pe rând, pe-aici, suverani au trecut în
aure de glorii.
Pe creneluri, noi am văzut aşezându-se
turtureaua.
Şi striga, pe ruinele lor: „Unde? Unde? Unde? Unde?“
RUBAIAT [5]
Înainte de tine, de mine, amurguri au fost,
aurore,
Cu mult înainte de noi, cerul s-a învârtit în
el însuşi.
Ah! Piciorul în pulbere pune-l cu grijă:
Privirea a fost, şi ochiul unei frumuseţi!
RUBAIAT [6]
Străin mie însumi, când istovit voi fi,
Iar, pentru alţii, voi ajunge-o poveste,
Putea-voi cere ca din argila mea
Să se facă-o stacană pentru sumbra
tavernă?
RUBAIAT [7]
Nici cald, nici frig. Azi e o vreme de vis.
Pe trandafiri, ploaia nocturnă le-a dat
petalelor strălucire.
Păsările toate s-au adunat, le auzi? Privighetoarea
Le spune florilor galbene: „Beţi vin ! Aici
se cuvine toată lumea să cânte!“
RUBAIAT [8]
De-mi sunteţi prieteni, încetaţi cu
discursuri, palavre,
Iar pentru a-mi alina tristeţile, toarnă-mi
vin, o, saqi!
Când ţărână voi fi, modelaţi-mă ca pe o
cărămidă
Şi-ntr-un colţ al tavernei să mă-nţepeniţi, de
voi cât mai aproape!
RUBAIAT [9]
În al regatului suflet, prudent se cuvine să
ştii a fi.
Pe pământ , trebuie să înveţi mai ales să
ştii bine a tăcea.
Câtă vreme limbă ai, urechi, ochi,
Încearcă fără ochi a trăi, fără limbă, fără
urechi…
RUBAIAT [10]
Dintre-ai tavernei obişnuiţi clienţi eu
primul sunt.
Sunt cel ce împotriva legii s-a răzvrătit.
Eu, băutorul lungilor nopţi, pe fiica
viţei-de-vie o beau
Şi-i vestesc domnului strigătele bătrânei
mele-nsângerate inimi.
RUBAIAT [11]
Unei femei de stradă, un şeic îi spune-ntr-o
zi: ,,Eşti beată!
În fiece
clipă prinsă iată-te-n plasa primului venit!“
,,O, şeicule,
îi răspunde femeia, sunt tot ce afirmi,
Dar tu, tu
eşti, uneori, ce-ai vrea mereu să pari?“
RUBAIAT [12]
Gloria de-o câştigi în cetate, te-asasinează!
În colţul tău de te-ascunzi, eşti un
instigator.
N-ar fi mai bine-atunci, Ilie de-ai fi sau
Sfântul Gheorghe,
Să nu te legi de nimeni, cunoscut de
nimeni să nu fii?
RUBAIAT
[13]
O, cerule, zgârcitule, tu-l împuterniceşti
cu norocul,
El are apeducte şi bunuri, iar apa-i vine la
moară.
Se-ndatorează omul liber pentru singura-i
pâine;
Cerului spun, atunci, că nici cât o ceapă nu
face, degerată!
RUBAIAT [14]
Cei ce erau fântâni de ştiinţă, pilde-ale
virtuţii,
Aprinse făclii pentru prieteni, în bruma
gnozelor, groasă,
N-au înaintat nici c-un pas. În noaptea lor
s-au pierdut,
În bâlbâiala născocirilor. Şi veşnic dorm!
RUBAIAT [15]
Un om am văzut, singuratic, într-un loc
sărac. Nu era
Nici eretic, nici musulman. N-avea bogăţii,
nici Dumnezeu,
Nici convingeri, nici adevăr. N-avea nici
lege, nici principii.
În lumea asta sau cealaltă, un aşa curaj cine
l-a avut?
RUBAIAT [16]
În mâinile Cerului, pioni suntem. Ca să se
amuze, ne mută.
Nu-i metaforă,-aici, El e Stăpânul, numai El
joacă.
Pe-a existenţei tablă de şah ne-mpinge fără-a
ne cunoaşte,
Apoi, ne dă brânci, unul câte unul, în
coşciugul Neantului, strâmt.
RUBAIAT [17]
Din argilă şi apă, Tu m-ai frământat. Sunt aici degeaba; şi ce pot?
Lână şi mătase, Tu le-ai tors. Sunt aici degeaba; şi ce pot?
Binele, răul ce-l fac, cine le-a dat? Şi ce
pot?
Destinul meu, Tu l-ai croit. Sunt aici
degeaba; şi ce pot?
RUBAIAT [18]
Carafa de vin, o, Doamne, mi-ai spart-o!
Iar uşa bucuriei, o, Doamne, în nas mi-ai
trântit-o!
Din stângăcie, Tu mi-ai vărsat pe pământ
rumenul vin!
(De pământ să mi se umple gura!), oare erai,
Doamne, beat?
RUBAIAT [18]
Deschide-mi uşa, Te rog, poţi numai Tu s-o
deschizi,
Drumul de urmat Tu mi-l arată, căci Calea Tu
o scrii.
Mâna nu mi-o voi da celor ce vor călăuză
să-mi fie:
Ca mine, sunt trecători. Veşnic eşti numai
Tu.
RUBAIAT [19]
Nu merit, o ştiu, nici paradisul, nici
infernul.
Cunoaşte Domnul mai bine ca mine lutul din
care m-a frământat.
Eretic ca un derviş , urât ca femeia
pierdută,
Fără noroc şi religie, cine paradisul mi l-ar
deschide?
Traducere
de GHEORGHE IORGA
