MARIN SORESCU, ULTIMELE POEZII

MARIN SORESCU 

„Parte constitutivă esenţială a valului liric din anii şaizeci,

poezia lui Marin Sorescu (1936-1996) a acţionat,

în contextul confruntărilor literare de atunci, mai izbitor

chiar decât a lui Nichita Stănescu, ca forţă înnoitoare

spectacu­loasă, şi eficacitatea acţiunii ei a fost mai promptă,

cel puţin la suprafaţă, decât a oricărei alte creaţii poetice

din aceeaşi perioadă. Ex­traordinara audienţă

în rândurile tineretului stu­dios, accesibilitatea au făcut

din zicerea soresciană un factor realmente „miraculos"

de edu­care a gustului estetic, a sensibilităţii pentru arta

modernă, de spargere a şabloanelor,

de rupere a inerţiei. Pseudopoezia impusă,

cu mij­loace administrative, drept poezie exemplară,

a început să se scufunde în neantul din care ieşise

sub efectul şi al hohotelor de râs de­clanşate de sclipitoarele

parodii cuprinse în culegerea Singur printre poeţi (1964).

Ca altădată prin Ion Minulescu, logosul românesc

s-a articulat, în deceniul al şaptelea, prin autorul Poeme-lor

din 1965 şi al Morţii ceasului (1966) într-un mod altfel

artistic decât la toţi ceilalţi poeţi ai timpului, tineri şi vârstnici,

inclusiv la făuritorii stilului liric al deceniilor interbelice

(Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia) redeveniţi „faruri"

ale noilor generaţii. Cu Marin Sorescu, topiţi în vocea lui,

intrară sau reveniră în teritoriul liric românesc toţi romanticii moderni deromantizanţi, 

toţi comendianţii sublimi ai poeziei universale

din ultimii peste o sută de ani: de la maeştri ai persiflării

şi ai ghiduşiei lirice frecventaţi cândva de Minulescu,

de Adrian Maniu (un Tristan Corbière, un Jules Laforgue,

un Charles Cros) şi de la virtuozi ai umorului grotesc

şi absurd, precum Alfred Jarry sau Christian Morgenstern,

la performerii contemporani ai ludicului, ca Jean Cocteau

şi mai ales Jacques Prévert sau Raymond Queneau.

Departe de a fi pierdut prin acest fapt ceva din caracterul

naţional, poezia românească şi l-a recuperat tocmai,

şi pe această cale, reluându-şi, în expresie modernă,

revitalizantă, una dintre cele mai fecunde tradiţii.

Prin Marin Sorescu poezia românească şi-a reînsuşit

propria modalitate burlescă, dându-i o versiune inedită,

sincronă cu morfologia contemporană a formelor de artă,

înscrisă în imediata succesiune a celei create în anii patruzeci

de către poeţi din gruparea Albatros, îndeosebi de Geo Dumitrescu.

Estetica lui Marin Sorescu se găseşte, ca a „decadenţilor"

din deceniul V, şi ca a lui Ioanichie Olteanu, la antipodul

celei aşezate de Valéry pe principiul distilării radicale,

al ex­tragerii din limbajul zilnic a unei „voci pure, ideale",

 menită să exprime eul universal în sonuri care

să nu „ofenseze urechea". La temelia ei stă concepţia –

cu surse moderne şi în opera lui Baudelaire, a lui Rimbaud –

potrivit căreia poeticul se realizează, sub acţiunea puterii

trans­figuratoare a talentului, în orice material,

inclusiv în cel mai corupt limbaj cotidian.

Din unghi teoretic privită, poezia soresciană apare

ca o demonstraţie a posibilităţii nu numai de mo­dernizare

a lirismului, dar şi de recuperare implicită a esenţei sale

temporar înstrăinate, prin demersuri ostentativ depoetizante.

Pro­gramatic impură, ea sfidează principiile eufoniei,

şi, cu atât mai mult, orice reguli prozodice,cultivă oralitatea

cea mai spontană, stilul colocvial, familiar, punctat

de calambururi, pa­rantetic, anacolutic, recoltează materie

lexicală de peste tot, din sfere naţionale savante şi din lumea

rurală oltenească, din toate zonele prozaicului, recurge –

spre a le monta impre­vizibil - la expresii dintre

cele mai uzuale, devenite clişee, manipulează inedit

locuţiuni tocite, formulări stereotipe. În dispreţul tuturor

normelor, nu numai al celor clasice, poetul amestecă

genurile şi speciile, codurile stilistice, injectează elegiilor

vervă maliţioasă, debitează enormităţi şi nimicuri vesele

pe fond de ironie amară, infiltrează umor graţios

în elocuţia imnică, desolemnizează oraţia encomiastică,

fără alterarea conţinutului, prin paradox, practică,

în poeme cu caracter intens meditativ, şi dramatic,

felurite şotii, bufonerii şi acrobaţii verbale. Potrivit

chiar spusei sale, „trece făcând tumbe printre silogisme",

comunică anxietăţi pe ton de improvizaţie umoristică

pentru spectacole de revistă. Autorul seriei La Lilieci

(şase volume, 1973-1998) varsă  în limba scrisă,

ca dintr-un corn al abundenţei, şuvoaie de termeni regionali,

construieşte fraza ţărăneşte şi olteneşte, după ce în volumele

precedente utilizase - avea să o facă şi în cele următoare

- un vocabular cu masivă încărcătură neologistică

şi îşi articu­lase (avea să şi-l articuleze în continuare) „discursul"

în conformitate cu „poetica" arti­colului de ziar

şi a locvacităţii de cafenea. Dimensiunea interioară,

de adâncime, a poemelor nu se oferă

cu uşurinţă percepţiei imediate. Ca orice lirism indirect,

şi cel instaurat de Sorescu se comunică doar cu condiţia

co­participării la actul declanşării lui, a „co­laborării"

cu poetul. Laitmotivele meditaţiei lirice sunt: moartea, timpul,

singurătatea şi alte câteva, între care, mai cu seamă,

 dezolarea generată de spectacolul – şi sentimentul – blazării,

desensibilizării, dezumanizării, filistinizării, automatizării,

alienării, reificării. Cu tehnici ale poeziei ludice, clovneşti,

Marin Sorescu liricizează obsesii ce fuseseră, cu puţine

decenii înainte, ale generaţiei expresioniste. În reprezentarea

poetului nostru, întreaga existenţă urmează un curs prestabilit;

tot ce vedem şi facem se petrece, în virtutea unui determinism

ineluctabil. Pământul e „o mare popicărie", în care

 „totul e calculat dinainte / Cu mare pre­cizie", aşa că orice

tentativă de a schimba sau drege ceva este

o naivitate. Angajaţi într-un concurs de „sărituri în înălţime",

la care nu renunţă în ruptul capului, deşi gravitaţia

îi „trage mereu în jos / încă din cele mai vechi timpuri",

oamenii se aleg doar cu „pocnituri în cap".

Cu toate eşecurile, însă, ei continuă să se avânte

spre cer, „cu o îndârjire diavo­lească", asemenea lui Iona.

Într-un asemenea univers, lupta cu inerţia e pierdută mereu,

viaţa se banalizează, se uniformizează, insul îşi pierde

identitatea: „despre sufletul meu nu ştiu nimic",

 „numai câteva clipe pe zi / Eu mă înnod / în firea mea

adevărată". Dispar candoarea, spon­taneitatea, autenticul;

 în cele din urmă, chiar şi vitalul. „Bărboşi mereu",

oamenii se lasă acoperiţi de „iarba" produsă de propriul

orga­nism, spre a nu mai vedea nedezlegatele „no­duri"

în care şi-au frânt dinţii şi mintea. Fiii lor

„se nasc direct cu mustăţi" şi „stau ţepeni / În carnea

 şi oasele lor / Ca şi nişte costume de cosmonauţi".

Neavând idealuri, neîncercând să iasă din orizontul lor

strâmt, automatizaţii citadini ajung să se confunde

cu lucrurile, fetişizate, între care trăiesc, să fie absorbiţi de ele.

Asistăm, în spaţiul imaginarului sorescian, la o adevărată

„Menscheitdämmerung". Faptul însuşi al consemnării

unor asemenea situaţii atestă neacceptarea lor, în ciuda

repe­tatelor afirmaţii contrare. Aşa cum face poezie

cu aparenţa de-a o suprima, Marin Sorescu, denunţând

consimţirea fiinţei la propria înstrăi­nare, exprimă în realitate,

antifrastic, refuzul viului de a se lăsa reificat, voinţa spiritului

de a-şi păstra chintesenţa. Principală expresie a naturalului,

erosul este, implicit, o forţă dezalienantă, o sursă regeneratoare

a umanului şi, în felul său, sucit, inimitabil,

Marin Sorescu este, cu intermitenţe, în Descântoteca

şi în Săr­bători itinerante, mai ales, dar nu numai acolo –

un autentic poet al iubirii. Într-un stil

cari­catural bombastic, ostentativ zeflemist, manierist

la culme, în expresie bufă îngroşată, pe alocuri

cu galanterii de tip oriental (persane, chineze), persiflate

prin exagerare, inventatorul „descântotecii" adresează

iubitei omagii de o suavă gingăşie: „Câte păsări o fi stricat /

Cerul / Până să-ţi nimerească mersul / Atât de lin?"

 (Pentru păsările dispărute). „Nu ştiu de unde să te încep, /

De unde să te termin. / Eşti fără început şi fără sfârşit. /

Ca universul. / Oriunde arăţi cu degetul pe cer –

o constelaţie" (Oriunde, sus). Sensul unui refuz

al standardizării, deper­sonalizării, dezumanizării –

prin întoarcere la origini, la natură, la surse, îl capătă,

în virtutea consonanţei de adâncime cu vibraţia

individu­alizantă din întreaga creaţie a poetului,

şi neaş­teptatele, deşucheatele, încântătoarele evocări,

istorisiri şi portrete din hexalogia La Lilieci (1973-1998).

Replică, în spaţiul liric naţional (mai mult ca sigur,

neintenţionată) la Satul meu, volumul din 1925 al lui Ion Pillat,

ca şi, în parte, la coşbucienele Balade şi idile, această trilogie,

scrisă, poate, cum s-a observat, şi sub efectul lecturii Antologiei

orăşelului Spoon River al lui Edgar Lee Masters,

dar scrisă altfel, mai imprevizibil, mai percutant –

însumează „amin­tiri din copilările". Nu de speţa

celor eternizate de Creangă, suculent comice, însă

tot „vesele", în felul lor (mai puţin, desigur, acele ce expun

situaţii analoage unor secvenţe constemante din Desculţ-ul

lui Zaharia Stancu), duioase la modul hazliu, lirice

în virtutea unei pulsaţii nostalgice estompate, disimulate,

 subtextuale. Integral „tra­diţionaliste" prin materialul

de inspiraţie, poe­mele sunt gândite şi construite

în cel mai mo­dern spirit, cu o detaşare de obiect insidios

ironică, afectuos persiflantă, detaşare ce expri­mă,

pe de-a-ndoaselea,tocmai un organica taşament.

Adoptând, ca în toate celelalte scrieri, un mod paradoxal,

inadecvat în principiu, de abordare a „temei", evocând

copilăria nu cu duioşie, ci pe un ton degajat, jovial, faceţios,

Marin Sorescu obţine, şi în aceste poeme, un dublu rezultat.

 Îşi înnoieşte propriul univers şi limbaj şi totodată

revitalizează o temă ce părea istovită. Prin creaţie

de scene vii, el restituie universului

sătesc - asemenea lui Marin Preda, în proză - întreaga

lui autenticitate, întreaga prospeţime originară,

nealterată de vreo reminis­cenţă a convenţionalului

idilism semănătorist, procurând cititorului

senzaţia de a descoperi o lume necunoscută.”

DUMITRU MICU, ISTORIA LITERATURII  

CE MĂ DOARE CEL MAI TARE

Ce mă doare cel mai tare

E că nu voi mai putea fi

În contact cu cărţile,

Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii

Ca la ţărmul mării

Mângâiat de briza tainică adiind

De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele,

Sper să nu mi se refuze, Doamne,

Plăcerea de a citi în stele

Măcar o dată pe săptămână

După orarul afişat pe un nor.

CARTEA MORŢII

Semnează distrat

În cartea morţii,

Cartea vieţii a fost

Ridicată discret, adineauri,

Şi arsă cu flacără mică

În faţa casei.

Cine a vrut să se uite

S-a uitat, descoperindu-şi capul.

Sângele s-a întins puţin pe pagină,

Îngerul îndoliat pune sugativa.

MESTECENII

Mestecenii îmi trimit răvaşe:

„Curaj, uită porcăria asta,

İntră-ţi în mână,

Fii tu, lucrează!

Şi dacă ai nevoie de hârtie de scris

Îţi dăm noi din coaja noastră

Albă şi moale.

E mai bună decât papirusul

Şi, dacă nu poţi veni s-o iei,

Scrie pe noi, de la distanţă, pe fereastră,

Vom păstra totul în biblioteca noastră vie.”

MĂ SCOL DIN PAT…

Mă scol din pat cu un mare efort de voinţă.

E un act de eroism

Să mă bărbieresc,

Mai ales că bărbieresc un străin,

Care se holbează la mine speriat

Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi slăbănogule?

Mai rentează meseria de frizer astăzi?

Şi care mai e preţul?

Eu am de gând să-mi las barbă

Şi să mă fac schivnic

Retras în peştera fără sfârşit a nopţii.

OPREŞTE!

Opreşte!

A răcnit sufletul,

Opreşte să mă dau jos!

Sunt sătul de-atâtea corvezi,

De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,

Eu am fost făcut să fiu liber.

– Nu pot să mă opresc,

I-a răspuns pământul,

(Pământul din mine),

Dă-te jos din mers,

Dacă-ţi dă mâna

Şi fă-o chiar acum,

Când eu o virez

Spre scârbă şi tină.

Dă-te jos în cer,

Prietene de-o viaţă,

Te iau când revin.

MĂŞTILE

Am experimentat

În chinuri nemaipomenite

Vreo şapte-opt măşti ale morţii

Şi toate mi s-au părut îngrozitoare.

N-am vrut să mă recunosc

– Luaţi-le de aici, odată, mă enervează.

Acesta nu sunt eu.

(Nici mort.)

Eu care-am plâns în hohote

Pe ruina tuturor civilizaţiilor,

Pe mormanele de tăbliţe scrise

Şi cărămizi smălţuite,

De ce să nu plâng acum

Şi pe ruina obrazului meu?

IOV

Gata fetelor!

Ne-am hârjonit toată ziua,

V-am mângâiat,

V-am dezmierdat,

E târziu!

Lăsaţi-mă şi pe mine să dorm

Măcar câteva minute,

Sunt stors ca o lămâie,

Mâine o luăm de la capăt.

Fetele sunt cele 1500-2000 de bube

Care au pus gheara pe bietul Iov

Şi-l joacă aşa cum ştiu ele,

Îl târăsc pe jos şi-l dau cu capul

De ce se nimereşte.

El le zgândâră şi le zâdărăşte

Cu o bucată de cărămidă şi-un ciob.

Vin mulţi să-l hulească

Ştiindu-l căzut acum, de tot,

Şi-o carne vie, învelită cu sac.

El îi ascultă şi le demonstrează

În subtext absurditatea

Atât a existenţei, cât şi a inexistenţei lui.

A, iei numele Domnului în deşert,

Necredinciosule?

– Blestemată fie ziua în care m-am născut,

Să fie ştearsă din crugul vremii,

Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,

El trebuie acceptat şi trăit.

Doamne, sporeşte durerea mea

Şi du-o până la margini!

Oare cum îmi voi aminti mai târziu

Încercarea aceasta năpraznică,

Anul bubei şi al zgaibei?!

STINGERE VOCALĂ

Îngerul care sună

Stingerea vocală,

Îşi lasă goarna de la gură

Şi mă dojeneşte

Că eu o sting prea repede.

– Îmi piere glasul brusc.

– Să-ţi piară numai când vei auzi goarna.

Pentru tine n-a sunat încă goarna.

Treci în front, soldat, şi cântă.

Cântă viaţa.

Mai ai de mărşăluit prin ea,

Răcanule în ale durerii.

GÂND PENTRU GREC

Vom fi, într-adevăr, părelnici,

Dacă n-ar fi durerea,

Cea fizică, brutală,

Care înăbuşă vuietul

Adânc al sufletului,

Iar când e groaznică,

Şi ţine atât de mult,

Suntem nespus de concreţi

După gratiile existenţei noastre.

Am trecut şi eu prin faţa peşterii tale,

Peştera şi-a dat cu părerea

Că aş fi o umbră iluminată din spate

Şi-aşa mai departe.

Suntem un sistem de umbre, de fapt,

Care se amplifică şi se modifică pe drum.

Pornim mai înainte şi trecem

Prin faţa peşterii tale,

Oameni cu torţe aprinse în mâini.

MOŞI STRĂMOŞI

Îmbătrânesc îngrozitor de repede

În câteva luni, cât alţii în câţiva ani.

Într-un an din om în putere

Am devenit moş şi strămoş.

Înţeleg acum de ce iei preşurile în picioare,

De ce trebuie să mergi gârbovit,

De ce toate obiectele vin spre tine

Şi te agasează,

De ce pregeţi să te ridici din pat,

De ce te încearcă tot mai des

Un preget şi-o uitare

(Cum zicea mama, săraca,

Dumnezeu s-o odihnească):

– Mă, nu ştiu ce am,

Mă-ncearcă aşa un preget şi-o uitare.

De ce mâncarea nu mai are gust

Parcă-ai mesteca paie.

De ce dorinţele au pălit,

Ambiţiile s-au stins,

Simţurile dormitează...

Cred că e un stas care se cere acolo

Ca toţi la sosire să aibă

Aceeaşi fizionomie

Şi să fie la fel de bătrâni.

Chiar copilul, dacă zace un an,

El pleacă gârbovit şi cu mască de bătrân

De şaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,

Mă împiedic şi lucrurile din casă

Toate au devenit agresive

Şi mă agaţă.

CINEVA

Vino la căpătâiul bolnavului, soare,

Mângâie-i obrazul

Cu raza ta de rădăcină a vieţii.

Cerule, bântuit de atâta energie cosmică

De la mii şi mii de sori şi stele,

Energie atât de miraculoasă,

Ţi-am cerut o fărâmă,

Te-am implorat în genunchi,

Dacă nu mi-ai dat

Păstreaz-o pentru tine

Şi să ţi-o bagi în ochi.

Strângeţi-vă în jurul meu, prieteni,

Vino, Doamne, şi Tu şi plânge-mi de milă.

O să-mi facă bine hohotul vostru,

Aduce a viaţă.

Cineva taie cu o foarfecă

Drumurile mele,

Le peticeşte în batjocură

Şi le aruncă la câini.

MERGÂND SPRE BINE

E bine, Doamne,

Că Te-ai gândit la mine

Şi nu l-ai ales pe altul

Pentru delicata, înfricoşata

Ta experienţă.

Eram şi cel mai bun de tăvăleală

Şi mă lăudam

Că am în mine

O energie inepuizabilă.

Am căzut în păcatul trufiei,

Iartă-mi-l mie,

E uman

Ia-Ţi ochii şi de la celelalte păcate.

Am crezut că viaţa care mi s-a dat

E chiar a mea

Şi că eu sunt chiar eu,

Uitând poate uneori de Tine.

Acum, mergând spre bine,

Cum spun cei care mă văd,

Calc pe poala Ta de curcubee

Şi, la toată înfricoşarea asta,

Adaug nestemata umilinţei

Şi aduc ziditorului lumii

Lauda mea de preamărire şi slavă.

DUSUL

A plecat fără să mai verifice

Dacă a închis gazul

Şi dacă a strâns robinetele de apă.

Nu s-a mai întors de la poartă,

Că-l strâng pantofii cei noi

Şi să-i ia tot pe cei vechi,

Ori c-a uitat ceva.

Acum n-a uitat nimic.

A trecut pe lângă câine,

Fără să stea de vorbă cu el,

Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniştit:

«Înseamnă că nu se duce prea departe,

Vine îndată».