vineri, 11 octombrie 2013

PASTELUL: ION PILLAT, ÎN VIE



PASTELUL: ION PILLAT, ÎN VIE
                       
Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă,
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia…

S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
– Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud. (ION PILLAT, Pe Argeş în sus)

Termenul de pastel provine din fr. pastel, it. pastello, unde el defineşte un procedeu  de pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi. În literatură pastelul este o specie  a genului liric, eminamente descriptivă. Sentimentele autorului sunt vizualizate prin intermediul descrierii unui peisaj. Dacă pictura este o artă a simultaneităţii, tabloul fiind receptat în totalitate, în acelaşi timp, pastelul este artă a succesiunii în spaţiu. Pastelul confirmă ideea că ut pictura poesis. Pastelurile lui Ion Pillat se încadrează în categoria pastelului psihologic. Peisajul devine pretext de meditaţie asupra trecerii timpului, asupra copilăriei şi asupra înstrăinării; amintirea particularizează pastelurile apropiindu-le de meditaţia melancolică, ordonată în ritmuri elegiace. Pillat are rafinamentul notaţiei picturale, plăcerea cuvântului vechi, cu efecte stilistice remarcabile („Tot mai miroase via a tămîios şi coarnă, / Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc/ Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc; / Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?”); în evocarea locurilor natale, poetul comunică, sub interogaţia retorică „Ce vrea cu mine toamna…?”, o vibraţie sufletească, o undă de melancolie subordonată unui ideal de armonie, de echilibru. Peisajul argeşean transfigurat într-o cromatică specifică toamnei – cromatică potenţată olfactiv prin adverbe (mustos, crud), imagistic prin comparaţie („Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar”) şi prin personificare („Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia”), prin simetria primelor trei strofe încheiate printr-o imagine auditivă („Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...”) – comunică o atmosferă de nostalgii, de presimţiri. Sufletul bântuit de amintiri care se înfiripă nostalgic sub efectul stilistic al imaginilor vizuale, auditive, olfactive şi motorii confirmă ideea că trăim poetic şi muzical ecourile a ceea ce vizualizăm:
„S-a dus. Şi iarăşi sunăşi tace. Dar aud
Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

ITEMI DE EVALUARE

1. „Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod / Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie. / Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie / Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.” (În vie)
♦ Care este măsura versurilor din aceată strofă?
♦ Ce tip de rimă se realizează în aceste versuri?
♦ Ce figuri de stil identificaţi în aceast catren?
2. Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?”
♦ De ce în finalul acestui vers apare verbul întoarnă?
♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.
3. „S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud / – Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată – / În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată / Lovind în amintire ca pasărea-n agud.” (În vie)
♦ Cum se motivează apariţia punctelor de suspensie în această strofă?
♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.
4. „Nu sunt al lui, dar satul e în mine; / Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi. / Simt cum mustesc în sângele din vine: / Copaci şi case, oameni buni şi răi. // Amestec fără seamăn: cer şi glie, / Iubiri, dureri şi chiot şi blestem – / Tot universul strâns într-o moşie… / O, Doamne, fă să-l deapăn ca pe-un ghem!” (Ion Pillat, Poetul)
„Evocând mai ales locurile natale, propria-i familie, poetul pune vibraţie sufletească. El are tactul de a îndepărta orice impresie de imitaţie, alegând versul învechit al lui Alecsandri, căruia îi respectă chiar stângăciile. Totdeodată devine un cântăreţ al roadelor pămîntului, pe care le expune cu voluptate. Priveliştea autohtonă este zugrăvită cu imagini locale…”
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent)  
♦ Cum vă explicaţi obsesivul raport dintre eul poetic pillatian şi spaţiul natal, satul?
♦ Are poetul conştiinţa că realitatea devine temelia unei viziuni poetice specifice?
♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.
5. „Suie cu iarba pe plaiuri străvechi / Turmele. Plouă lumină pe ele. / Ape de munte le cântă-n urechi, / Sună amurgul fluier de stele. // De ziua de azi, de jalea de azi, / De zbuciumul lumii, lor ce le pasă! / Suie în pacea poienii sub brazi – / Stau cu potopul ce crâncen m-apasă. // Păsul meu, păsul vremii de lut. / Pasul lor, pasul zodiilor clare. / Ceasul meu, ceas în nisip desfăcut, / Veacul lor, veac cu vecii în izvoare. // Turme coboară din plaiuri străvechi. / Galbenii toamnei plouă pe ele. / Foşnet de frunze le-adoarme-n urechi, / Sună sub fluier brumă de stele.” (Ion Pillat, Transhumanţă)
▲ Argumentaţi, în 18 – 20 de rânduri, că Transhumanţă aparţine genului literar liric, încadrându-se în specia literară a pastelului, că „Pillat nu mai zugrăveşte peisaje, ci se autoexprimă în peisaj” (D. Micu), că „marea temă a liricii lui Ion Pillat este contemplarea trecerii iremediabile a timpului, căreia numai spaţiul organizat i se poate sustrage, în vreme ce omul este supus unei fatale evoluţii” (Roxana Sorescu).
PETRE ISACHI